„Reeducarea…”
Mai mult decât tortură.
Genocidul sufletelor.
Începuturile
© Ionuț Trandafirescu
Penitenciarul Piteşti a fost construit în perioada 1937-1941 şi era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară. Situată în extremitatea nordică a oraşului, clădirea era structurată pe patru nivele: subsol, parter şi două etaje, dispuse în forma literei „T”. Întreg ansamblul era înconjurat de un zid de cărămidă înalt de aproximativ 3 metri, care prezenta din loc în loc posturi de pază.
Închisoarea avea o capacitate proiectată de 700-800 de persoane, împărţite în două zone principale: pe coada sau capul T-ului ( „scurta”), respectiv pe piciorul T-ului („lunga”, celularul propriu-zis). Scara principală se găsea la intersectarea capului T-ului cu piciorul său, iar baia şi spălătoria se aflau la subsolul clădirii, pe capul T-ului. Penitenciarul fusese prevăzut cu o infirmerie, o cameră mai mare decât celelalte încăperi, aflată la etajul I, dar ea a fost desfiinţată de regimul comunist şi camera a devenit cunoscută drept 4-spital. Aici au avut loc cele mai importante momente ale acţiunii violente.
În primii ani de funcţionare, închisoarea a adăpostit reţinuţi de drept comun, aflaţi în arest preventiv. Din 1942 au început să sosească şi câţiva elevi minori arestaţi pentru participarea la rebeliunea legionară din ianuarie 1941; ei au fost, practic, primii deţinuţi politici din Piteşti. Numărul celor închişi din motive politice a crescut semnificativ după 23 august 1944: foşti poliţişti sau jandarmi, membri ai PNŢ şi PNL, legionari, regalişti.. Totodată, în Piteşti exista şi o secţie pentru femei şi una care funcţiona ca depozit al Securităţii Piteşti, unde erau depuşi cei aduşi pentru cercetări.
A fost gazda acţiunii violente din Piteşti între noiembrie 1949-mai 1951, timp în care cel puţin 10 studenţi şi-au găsit sfârşitul aici. Toţi ceilalţi au fost trimişi din închisoare spre alte centre de detenţie la sfârşitul lui august 1951. După această dată, deţinuţii politici au fost mult mai puţin numeroşi şi închisoarea şi-a pierdut statutul de centru represiv important. A funcţionat însă ca penitenciar până în 1977, când a fost trecută în proprietatea unui trust de construcţii. După 1990 clădirea s-a privatizat şi s-a împărţit între mai multe firme de construcţii. Astăzi, doar o mică parte din ea mai păstrează condiţii asemănătoare cu ale unei foste închisori. Capul T-ului şi corpul administrativ au fost declarate monument istoric în 2009.
Directori şi comandanţi ai penitenciarului Piteşti în regimul comunist: Victor Stănescu (1944-1949), lt. maj. Alexandru Dumitrescu (1949-1951), lt. maj. Anton Kovacs (1951-1953), lt. Victor Savu (1953-1954), cpt. Petre Mîndreş (1954-1956), mr. Ştefan Ivaşcu (1956-1958), mr. Sebastian Cârstoiu (1958-1961), mr. Mihai Toma (1961-1977).
(Sursa: www.fenomenulpitesti.ro)
Mărturisiri
© Sorin Feraru
„Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.
Sunt atâtea lucruri care omeneşte nu pot fi explicate.”
– Aurel Vișovan
(Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M’ai părăsit?)
<<Pe frontispiciul închisorii Piteşti era scris: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare”.>>
– Constantin Merșica
(Tragedia Pitești)
„Cum a fost pervertit sufletul omenesc, cum delaţiunea a înlocuit prietenia şi colegialitatea? Cum se sacrifica de uşor libertatea unor oameni care nu făcuseră nimic altceva decât să afirme un adevăr recunoscut nu peste mult timp chiar de acuzatori? Cum s-a degradat justiţia ţării?”
– Ioan Muntean
(La pas, prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)
„Piteştiul a fost o Golgotă cu semnificaţii general umane, un Munte al Măslinilor, unde, cei care am trecut pe acolo am băut pînă la fund paharul disperării, al abandonării şi al lepădărilor.”
– preot Gheorghe Calciu
© Sorin Feraru
(Prefaţa la Piteşti, centru de reeducare studenţească lui D. Bacu)
„Încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Pitești și Gherla sunt însă cele mai mari și mai grele prin care a trecut Mișcarea Legionară, de la înființarea ei până azi.”
– Dumitru Bordeianu
(Melbourne, 26 oct. 1989)
„… omenirea a aflat de metodele naziste de exterminare. Dar una e să mori în cursul a cîtorva minute şi alta e să fii chinuit zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, pînă cînd devii o masă de carne şi de oase zdrobite. Ar fi bine ca atunci cînd trecem prin oraşul Piteşti sau pe la Gherla să ne aducem aminte că nicăieri pe metru pătrat al acestei ţări nu s-a suferit mai mult iar suferinţa în cor nu s-a ridicat mai sus.”
– Radu Ciuceanu
(Temniţa Piteşti sau Apocalipsa poporului român
Revista „Lumea românească acum”, anul II, 12, 1997)
„La întrebarea : A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare.
Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii nu vorbesc.”
– Aurel Vișovan
(Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M’ai părăsit?)
„La această închisoare trebuia să alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o altă posibilitate.”
– Remus Radina
(Testamentul din morgă)
„Dar rămân cu ea în gând, ca un strigăt de oameni schingiuiţi, venit de după ziduri de temniţă. Nu e un strigăt de ajutor, e unul de moarte…”
– Grigore Dumitrescu
(Demascarea)
„Au venit la uşă să-mi deschidă mama şi tata, amândoi plângând. Eram bucuros că trăiau.
Nu-i văzusem de 15 ani şi nu ştiam nimic de ei de zece.”
– Ioan Muntean
(La pas, prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)
© Sorin Feraru
<<„In „laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit „virusul spiritualităţii” şi „îndumnezirii omului.”
Trei zile de izolare. Nu e chiar moarte de om. E doar un început.>>
– Traian Popescu
(Experimentul Pitești)
„De unde au apărut ciomegele, vanele de bou, bucăţile de scândură şi cablurile, nu ştiu. Cum şi când şi-au ales torţionarii victimele, de asemenea nu ştiu. Loviturile cădeau fără menajamente şi fără discernământ, peste cap, peste faţă, de-a lungul spinării, peste mâinile ridicate pentru a-ţi proteja ochii, în ritm drăcesc, pentru a nu avea răgaz să vezi cine loveşte, de unde curge sângele, ce oase ţi-s fracturate. Şocul a fost paralizant.”
– Viorel Gheorghița
(Sarata-Pitești-Gherla-Aiud)
„Și acum, la 80 de ani, nevasta îmi spune că țip noaptea și mă trezesc din somn, iar eu nu îmi amintesc. O fi din cauză că acolo nu am țipat niciodată.”
– Petru Tudose
(Interviu acordat publicației „Cotidianul”, 13 decembrie 2010)
„Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”
– Alexandr Soljenitîn
Mi se face pielea găinii când recitesc aceste rânduri. Mă doare sufletul atunci când mă gândesc că cei mai eminenți studenți ai unei întregi generații au fost distruși psihic și fizic pentru aspirațiile lor. De ce? Pentru că erau împotriva regimului comunist? Că aveau principii? Că nu dezvăluiau informații despre alții care gândeau ca ei? Că erau credincioși? Că voiau un viitor strălucit nu numai pentru ei, ci pentru toată țara?
Toate detaliile sunt atât de dureroase încât abia poți să le înghiți. Este miezul nopții și de când m-am trezit citesc în continuu despre torturile inimaginabile ce au avut loc nu numai la închisoarea din Pitești, ci și la Suceava, Gherla, Aiud… Cu o stare profundă de tristețe amestecată cu greață, voi continua, în partea următore, să enumăr mijloacele de „reeducare” fizice și psihice pe care le-au trăit prizonierii Genocidului Sufletelor… agresiuni info-energetice inimaginabile.
Tortura
„Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor. (…)
Pierderea adevăratei memorii echivalează cu a pierde simţul realului. (…) Trecutul nu poate fi falsificat. (…)
Fiecare dintre cei care au fost exterminaţi are, mai departe, cuvântul lui de spus”.
– Nadejda Mandelstam
Următoarele pasaje din lucrarea de față reprezintă o sinteză de mărturisri ale autorilor menționați în bibliografie. Mijloacele de tortură enumerate sunt menite să creeze o imagine de ansamblu a „reeducării” de la Pitești, privită prin ochii fiecărui deținut politic. Abia după ce trecem în revistă aceste noțiuni – absolut înspăimântătoare – vom putea realiza cât de periculoase pot fi agresiunile info-energetice, chiar și cu mai mult de jumătate de secol în urmă.
Din perspectiva lui Aurel Vișovan, prima metodă de tortură pe care și-au imagint-o farsorii ocultei comuniste era menită să atace sistemul nervos. Deținuții erau duși la toaletă o dată pe zi. O singură dată pe zi. Iar atunci când „beneficiau” de această acțiune, prizonierii erau duși în ture de câte 10-15 inși pentru două locuri. Nu aveau nici macăr un minut întreg la dispoziție, iar mulți nu reușeau și apoi rămâneau sub presiune organică de pe o zi pe alta. Unii deținuți ajunseseră la exaspersare: urinau în șepcile pe care le aveau și apoi aruncau conținutul pe fereastră, iar alții își făceau nevoile chiar în gamelele din care mâncau. „Nici foamea, nici bătăile de la securitate n-au reuşit să ne chinuie mai îngrozitor.”
Bătăile crunte erau la ordinea zilei. Deținuții erau jucați în picioare chiar de mai multe ori pe zi iar atunci când o echipă de torționari obosea, intervenea alta. Bătăile durau ore întregi. „După ce te tocau pe tot corpul pînă cădeai în nesimţire, erai înfăşurat în cearşafuri ude şi urma bătaia pe răni deschise, peste plăgile mai vechi.”
Atunci când un deținut leșina, se aruncau multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească și să îi urle în ureche: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…”
Cel mai trist este faptul că cei care efectuau aceste bătăi erau tot prizonieri. Erau colegi de celulă, de facultate, amici și buni prieteni. Fenomenul Pitești a fost unic prin însuși faptul că victima devenea călău și vice-versa.
„Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei asupra lui să fie cât mai zguduitor.
La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la îndemână.
-Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine? Noi ne-am trezit la realitate.”
Torturile fizice erau absolut umilitoare: deținuții erau obligați să mănânce pâinea din trei înghițituri sau, dimpotrivă, să stea cu pâinea în gură zile întregi. Erau obligați să mănânce stând într-un picior sau să guițe ca porcii să mănânce din „treucă” conținutul aproape insuportabil de fierbinte, cu mâinile la spate, pe burtă sau în genunchi, aplecați deasupra gamelei. Li se adăgau cantități exagerate de sare în mâncare (metoda Grama),, după care, timp de câteva zile, aceștia nu primeau apă. Atunci când o primeau, avea o cantitate mare de sare în ea. Pozițiile în care prizonierii erau forțați să stea erau cumplit de chinuitoare; erau puși să intre și să iasă de sub prici, la „șerpărie”, în zece secunde, dar ore în șir la comanda „călăilor”. Erau forțați să stea în șezut nemișcați, pe scândura priciului, cu privirea fixată la degetul mare de la picioare sau cu mâinile întinse la vârful picioarelor, câte șaisprezece ore pe zi, timp de câteva săptămâni. Deținuții ajungeau atât de disperați încât mișcau câte un deget intenționat ca să fie loviți doar pentru a-și schimba cât de cât poziția (metoda Neculai Popa). Trebuiau să facă sute de fandări, genoflexuri, culcări, tumbe pe ciment, sărituri ca broasca; să stea în picioare, cu mâinile în sus și cu bagaje în spate, cu greutăți de zeci de kilograme, timp de 4-5 ore până leșinau. Erau obligați să stea într-un picior câte 24 de ore până când cădeau leșinați, să stea câteva nopți cu picioarele în sus uitându-se la bec.
„Erau provocate cu predilecţie durerile violente: te obligau să te baţi cap în cap cu altul sau să te izbeşti singur cu capul de pereţi, pînă se umfla capul; îţi fracturau coastele; te băteau la vîrful degetelor şi la fluierele picioarelor; te loveau cu vîrful pantofului în ficat (lovitura Diaca); te strîngeau de gît şi jucau cu genunchii pe pieptul tău (metoda Ţurcanu) sau te sugrumau, legat la ochi, dar şi de mîini şi picioare; îţi strîngeau mîinile cu uşa; îţi scoteau dinţii şi măselele cu pumnii sau cu bocancul (metoda Ţurcanu); îţi smulgeau mustăţile; îţi smulgeau părul din cap cu ajutorul unui nasture prins de o aţă; îţi striveau pe rînd fiecare falangă a degetelor de la mîini şi de la picioare cu un cleşte de lemn, îţi ardeau cu ţigara părţi ale corpului, mai ales fesele.”
Auto-tortura verbală la care deținuții erau supuși era aproape de necrezut. Erau forţați să-și renege concepţiile prin relatări mincinoase despre şefii politici, despre comandanţii legionari, despre rege, despre moşieri, preoţi, părinţi… Să defăimeze figurile sfinte ale creştinătăţii şi ale persoanelor apropiate, inventând autobiografii aberante, monstruoase, denigratoare până la absurd. Dețiunții erau obligați să minţi că au avut relaţii sexuale cu sora sau cu mama lor, cu diverse animale. Mai ales de sărbători, dar nu numai, erau regizate procesiuni religioase, conduse de teologi cântând melodii bisericeşti, în timp ce prizonierii trebuiau să se închise și să sărute un organ din săpun care semnifica pe Iisus Hristos sau un sex de femeie care ziceau că e Maica Domnului şi erau siliți să bea „aghiazmă” din urină şi să se împărtăşească cu „anafura” din excremente.
În loc de concluzii
Pentru mine, perioada comunistă mereu a reprezentat o bucată de istorie capitvantă. Anii copilăriei i-am petrecut în străinătate unde am fost ruptă de aproape orice influență a regimurilor totalitariste. Atunci când m-am întors în țară, la adolescență, valul de noțiuni, concepte și trăiri bizare ce au alcătuit comunismul românesc efectiv m-a izbit. Crescută în stilul american, unde toată lumea e „drăguță” și orice dorință ți se poate îndeplini, îmi părea incredibil că așa ceva s-ar fi putut întâmpla vreodată părinților și bunicilor mei. Și acum mă trece un fior gând mă gândesc că și eu puteam să trec prin așa ceva dacă nu m-aș fi născut în ’90.
În privința Fenomenului Pitești, cel mai tare m-a șocat faptul că printre cei implicați erau studenți. Erau exact la vârsta la care sunt eu acum. Aveau principii, idealuri și visuri – exact cum am eu acum. Voiau să realizeze ceva, să ajungă „cineva”, să aducă lumină într-o perioadă terifiant de întunecată. Mă tot gândesc… dacă evenimentele inimaginabile din perioada 1949 -1951 s-ar fi petrecut astăzi, aș fi fost printre prizonieri. Pentru acest fapt, și nu numai, am tot respectul și toată admirația pentru cei care au supraviețuit torturilor inumane de la închisorile comuniste.
Aproape ironic, înainte și în timpul efectuării acestei lucrări, citeam celebra „1984” de George Orwell. Este uimitor cum distopia ilustrată în carte pare să fi avut loc chiar în interiorul închisorii de la Pitești. Chiar o situație ironică.
Am rămas cu un sentiment straniu, rupt între profund dezgust și totodată recunoaștere. Atunci când citești despre asemenea fenomene – mai ales dacă ești student în perioada post-comunistă – asiști la o lecție de viață. Înveți să apreciezi ceea ce ai și să te bucuri de toate drepturile care îți sunt garantate prin lege și care, de multe ori, nici nu le prețuiești. Să nu uităm întâmplările din perioada 1949-1951 de la închisoarea din Pitești. Să nu îi uităm pe deținuții care au avut o putere extraordinară și au îndurat orori cumplite în numele unor principii de neclintit. Să nu uităm…
Eroii nu mor niciodată.
Legături externe:
The Next Critique 